Este foarte important sa intelegem ca nu suntem eroii copiilor nostri. Suntem parintii lor si modelele lor in viata. Noi le punem bazele comportamentale si psihologice. Ei absorb toate comportamentele noastre bune sau rele din frageda copilarie fara a pune la indoiala moralitatea lor sau altceva.
S’atunci daca noi suntem modelele lor ce ar trebuie sa facem? „Ce Doamne iarta-ma ar trebui sa fac pentru copilul meu inafara sa il iubesc si sa ii dau (in opinia mea) totul?”
Ceea ce nu inteleg multi parinti este faptul ca „a da totul” nu il ajuta atat de mult pe copil ca „a-l ajuta sa isi ia totul”. Un joc de cuvinte intortochiat dar cu sens.
Acesta oferire neconditionata si minunata este extrem de importanta atunci cand vorbim de copii foarte mici, copii care inca nu pot fizic sa se stearga la fund, gura, sa se imbrace, sa se imbaieze. Este minunat si se numeste dragoste neconditionata. Este daruirea parintelui pentru copilul sau. Este ajutorul pe care il oferim copilului pentru a se dezvolta ulterior independent. Ii vorbim puiului de om, ii explicam ce se intampla cu el, colaboram inca din frageda bebelusie.
Este minunat, sublim, extraordinar, sa ii vezi ochisorii aia perfect rotunzi care iti transmit: „mama/tata, te iubesc si iti multumesc ca sunt in viata ta, esti tot ceea ce am eu”. Este ajutorul pe care i-l oferim copilului pentru ca mai tarziu sa poata face singur copiind modelul nostru.
Timpul trece insa si copilul neputincios incepe sa isi arate potentialul. Uneori acest potentialul este ingradit din nevoia adultilor de a-si simti „in siguranta” copiii.
Este important insa sa analizam daca este vorba de siguranta noastra ca adulti sau siguranta copiilor („self confidence”) ca persoane distincte. Copiii vor face lucruri singuri daca sunt ajutati si daca adultii nu fac in locul lor.
Dezvoltarea stimei de sine si increderii in sine sunt foarte importante. Cum poate insa copiii sa le dezvolte daca nu sunt lasati sa actioneze singuri, sa testeze lucrurile din mediu?
Cati dintre voi nu ati mers cu copilul in parc si ati auzit „nu te urca pe leagan singur, o sa cazi”, „nu intra in nisip, te murdaresti”, „nu fugi ca te impiedici”. Toate astea vin de fapt din neincrederea pe care o avem in noi si din lipsa de incredere pe care o transmitem copilului. Cum ar putea un copil sa devina independent daca nu ii oferim increderea noastra, daca nu ii transmitem ca poate face singur?
Este dureros insa toate aceste comportamentele au cateva surse clare:
Lipsa increderii
Nu cred ca ar putea copilul acesta (care din punctul meu de vedere este prea firav, mic, are nevoie de protectie) sa faca singur x sau y.
Nevoia de a simti ca cineva depinde de noi
Da, ne simtim bine cand stim ca cineva, fie el si copilul nostru, depinde de noi. Ne creste inima in piept. Suntem in sfarsit eroul cuiva.
EROUL COPILULUI NOSTRU.
Lipsa de timp a adultului in a-l ajuta pe copil sa faca singur.
Este mult mai usor sa il incalti tu pe copil pentru ca deja este ora 8 AM si la 9 AM trebuie sa ajungi la serviciu, decat sa te trezesti cu 30 min mai repede si sa il lasi sa se incalte singur.
Ca sa nu mai zic ca uneori acest ajutor vine si cu fraze cum ar fi: „lasa ca te incalt eu, tu nu sti, esti mic”.
In traducere libera „nu ai nici o valoare, intreaga ta valoare ti-o dau eu”.
Pe de alta parte adultii au pretentia de independenta din partea copiilor si nu inteleg de ce acestia, pe care la 2 ani ii incaltau ei, la 6 sau 7 ani nu devine ca prin minune „copii mari care fac singuri”. Copiii nu devine pentru ca nu li s-a permis sa devina.
Adultii, uneori, pus bariere in calea dezvoltarii copiilor, nelasandu-i sa-si dezvolte sentimentul „pot face singur”, din nevoia de a fi, chiar si pentru scurt timp eroii lor.
De ce dorim sa fim eroii copiilor nostri, de ce vrem sa ne priveasca ca pe niste Adonisi, ca pe niste semizei?
Pentru prima data in viata cineva ne accepta asa cum suntem si incarneaza nediscriminatoriu comportamentul nostru.
Si uite asa ajung parintii sa devina eroii copiilor lor chiar cu riscul, daca ii pot spune asa, de a le arata copiilor un comportament disfunctional.
Parintele ajunge sa faca lucruri pentru copil chiar si la varsta la care aceasta ar fi putut face singur pentru ca nu i-a oferit copilului posibilitatea de a invata sa faca singur, l-a ingradit din prea multa grija.
La 3 ani parintelui i se parea ok sa imi imbrace copilul, decat sa astepte 40 min ca acesta sa se imbrace. La 7 ani acest comportament nu va mai fi perceput ca fiind in regula. De acum copilul a devenit mare, ar trebui sa se imbrace singur, sa isi aleaga singur hainele sa fie INDEPENDENT.
Acel copil nu a fost lasat sa isi construiasca independenta din lipsa de incredere a parintelui.
Adultii nu au incredere in copii, totusi se plang ca copiii, chiar si mari de acum, nu pot face singuri x sau y. Pai nu fac singuri pentru ca atunci cand li se cere sa faca singuri li se transmite sentimentul de neincredere. Daca parintele ar avea incredere in copil si ar crede cu adevarat ca acel copil poate: sa se imbrace singur, sa se spele pe maini independent, sa adoarma fara ajutor, sa alerge fara sa cada, sa se catere fara sa isi rupa o mana sau un picior, si exemplele pot continua, atuni copilul chiar ar face-o.
Transmitem copiilor nostri neincrederea noastra provenita din frica:
“DACA EL CRESTE SI POATE FACE SINGUR EU AL CUI EROU VOI MA FI?”
Chapeau si pe data viitoare!