Am obiceiul de a-mi soca audienta spunandu-le participantilor la workshop-uri ca “TOTI NE IUBIM COPIII, INSA NU TOT TIMPUL NE PLACE DE EI”.
Este foarte socant ca parinte, mai ales cand te afli la un workshop ales de buna voie si pentru ca isi doresti sa iti cresti copilul cat mai ok, sa auzi asta. Pe multi participanti ii intriga si ii pune pe ganduri.
Este foarte socant ca parinte, mai ales cand te afli la un workshop ales de buna voie si pentru ca isi doresti sa iti cresti copilul cat mai ok, sa auzi asta. Pe multi participanti ii intriga si ii pune pe ganduri.
Intr-adevar, acesta este realitatea, ne iubim copiii insa avem mii de moment in viata de parinte cand nu ne place de ei. Nu ne place de ei cand plang, cand se trantesc pe jos, cand isi murdaresc hainutele cele noi sau nu o salute “politicos” pe vecina de la 3.
Parintii au in unele situatii o atitudine de respingere fata de propriii copii.
O sa ma refer in urmatoarele randuri la acest tip de comportament, cel de respingere.
Comportamentul de respingere din partea parintilor poate fi fatis, “pe fata”. De asemenea poate imbraca o haina mult mai acceptata social, insa care lasa aceleasi urme adanci in interiorul puiului de om, haina coportamentului perfectionist si a hiperprotectiei.
Respingerea fatisa se refera la faptul ca parintele/parintii pur si simplu isi resping copiii. Inca din perioada intrauterine nu isi doresc copilul, fac intrerupere de sarcina sau fac copilul si il “plaseaza la bunici” sau cazul cel mai tragic il abandoneaza pur si simplu in grija statului.
Nu o sa staruiesc insa asupra acestui tip de atitudine de respingere ci asupra tipurilor de respingere si neacceptare pe care le vedem zi de zi in jurul nostru si care sunt, din pacate, acceptate social si chiar laudate uneori.
Perfectionismul este un tip de respingere social acceptat in comparatie cu respingerea fatisa.
Este tipul de respingere in care parintele ii spune copilului sintagme de genul:
“Esti foarte draguta azi, dar….”, “Ai luat nota 8 insa puteai mai mult”, “Iti sta rochia foarte bine, dar…” si exemplele pot continua.
Tot timpul acesti parinti au ceva de reprosat copiilor si sunt continuu nemultumiti de propriii copii. Parintii transmit copiilor mesajul ca nu sunt suficient de buni. Aceast tip de mesaj ii va face pe copii sa devina adulti nesiguri.
Parinti au cu siguranta cele mai bune intentii insa nemultumirea continua ii dezarmeaza pe copii. Copiii isi vor pierde si picul de incredere pe care il au in ei si vor deveni adulti lipsiti de incredere.
Daca crestem astfel copiii nu inseamna ca vom face din ei oameni perfectionisti si nici ca ii ambitionam sa faca mai bine. Copiii crescuti astfel isi pierd increderea in ei si in ceea ce sunt capabili sa faca.
Cati dintre noi nu am primit astfel de replici cand eram mici. Acestea au lasat urme adanci. Uneori le spunem copiilor, parca fara sa fim noi, aceleasi replici pe care le-am primit cand eram copii?
Hiperprotectia, un alt mod de respingere este foarte acceptata social.
In aceasta situatie parintii intervin tot tipul peste copii nelasandu-i sa faca nimic pe cont propriu.
Acest tip de comportament poate aparea si in cazul parintilor care nu si-au prea dorit copilul. Isi doresc sa faca lucrurile cat mai repede pentru ca copilul sa nu fie prea deranjant, sa nu ceara lucruri.
Rabdarea parintilor este pusa crunt la incercare cand trebuie sa astepte ca cel mic sa faca lucruri. Parintii preferand sa faca ei pentru a dura mai putin.
Din exterior acest tip de respingere poate sa para ca fiind o dragoste foarte mare pentru proprii copii.
Hiperprotectia poate fi mostenita de la propriii parinti, care vedeau toate aspectele vietii ca fiind periculoase. Acesti parinti vor oferii acelasi model copiilor, iar acestia vor creste cu frica de viata, vor astepta tot tipul sa fie dirijati in a face lucruri si vor fi lipsiti de initiativa.
Intalnim zi de zi, in parcuri sau pe strada, parinti, bunici, bone care spun: “nu ai voie”, “nu te urca, o sa cazi”, parinti care stau tot timpul langa copil si daca ar putea ar si respira pentru el.
Din pacate acesti copii nu au de castigat din hiperprotectia la care sunt supusi. Ei pierd stima de sine si nu vor castiga niciodata sentimentul de “Pot face singur!” pentru ca niciodata nu au avut ocazia sa o faca si cand au incercat au fost restrictionati.
Acesti copii vor deveni adulti cu nevoie constanta de indrumare.
Este foarte important sa devenim constienti ca lumea copiilor nostri este creeata de noi si tarele viitorilor adulti tot noi le cream.
Sfatul meu:
Cresteti copii independenti, lasati-i sa se dezvolte, sa fie ei, iubitii si placeti-i chiar si atunci cand comportamentul nu este cel pe care il aprobati intru totul!